Afinul
Denumiri populare: pomușoare, coacăze, afine, afine de munte.
Prezentare. Afinul este un arbust bogat ramificat, ramurile sale având, în
permanenţă, culoarea verde. Face parte din familia ericaceelor. Se prezintă ca un
arbust scund, înălţimea sa fiind de numai 50 cm. Frunzele sunt oval-alungite, iar florile
au culoarea roz-palid, dezvoltându-se în mai-iunie. Fructele sunt de culoare neagră,
sau ceva mai deschis – spre grena, cu o nuanţă de albăstrui-metalizat. Afinul crește pe
munte, de la circa 800 de metri în sus, până spre golurile alpine.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele și fructele. Din frunze se face infuzie, iar
din fructe se prepară decoct sau se macerează. Mai nou, valoare medicinală au și
rădăcinile de afin, din care se prepară un decoct. Alt preparat obţinut din afin este
tinctura.
Substanţe active importante care se găsesc în fructele, dar mai ales în frunzele
de afin: tanin, mirtilină, neomirtilină. Datorită mirtilinei și neomirtilinei, afinul poate fi
considerat o sursă excepţională de insulina – insulina vegetală. Taninul se găsește
nu numai în frunze, ci și în fructe. Fructele conţin pectine, zaharuri, provitamina A,
acizi, vitamina C.
Întrebuinţări. În tratamente naturiste, dar și pentru consum în gospodărie.
Pentru tratamente se utilizează mai ales frunzele, dar nu sunt de neglijat nici fructele.
Acrișoare, afinele sunt plăcute la gust, și pot fi consumate ca orice fruct. Frunzele
de afin se remarcă printr-o importantă acţiune bacteriostatică și sunt considerate
a fi principalul agent terapeutic din structura acestei plante. Atât frunzele, cât și
fructele de afin au acţiune astringentă și contribuie la reducerea zahărului din sânge
(diabet). De altfel, afinul este cunoscut ca un însoţitor benefic în tratamentele privind
diabetul. Afinul este, totodată, și un activ agent antidiareic, diuretic, dezinfectant
intern, antihemoragic. Specialiștii afirmă că tratamentul cu ceaiuri de afin contribuie la
creșterea acuităţii vizuale, mai ales pe timp de noapte. Preparatele din această plantă
au efecte pozitive și în enterocolite, gută, afecţiuni reumatice, tulburări ale circulaţiei
sângelui, coronarită, sechele de infarct, faringite, stomatite. Produsul principal pentru
tratament este ceaiul, ceaiul de frunze, folosit – la nevoie – și în combinaţie cu alte
plante medicinale. S-au observat efecte pozitive și în utilizarea afinului sub formă de
unguent, în micoze.
Afecţiunea în care afinul are o mare importantă medicinală este, desigur, diabetul.
De asemenea, trebuie reţinută și influenţa afinului în sporirea acuităţii vizuale, mai
ales când lumina este redusă sau chiar noaptea.
În condiţiile vieţii moderne, valoarea economică a afinelor crește, fiind considerate
un aliment ecologic.
Agrișul
Denumire populară: pomușoare.
Prezentare. Agrișul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60
și 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele,
păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roșcată, de mici dimensiuni,
apar la baza frunzelor în lunile aprilie și mai. Fructele, cunoscute sub numele de
agrișe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrișor. Reduse ca dimensiune, agrișele
au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar
roșiatică. Recoltarea agrișelor se face pe tot parcursul verii. Agrișul crește în zona
montană și subalpină, prin tufărișuri și păduri. Apare și sub formă cultivată, agrișele
fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară. Agrișele au și o mare valoare
medicinală, fiind bogate în săruri minerale și vitamine. În practica naturistă, și nu numai,
se face cură de agrișe, ajungându-se să se consume, în curele de dezintoxicare, până
la 1 kg de agrișe pe zi.
Substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2, C și P, calciu, potasiu, sodiu,
fosfor, acizi – mai ales acidul citric, dar și acidul malic sau tartric, pectine.
Întrebuinţări. Agrișele sunt fructe mult căutat de naturiști. Datorită conţinutului
lor, foarte bogat în vitamine și săruri minerale, sunt recomandate în alimentaţia copiilor,
fiind socotite „fructul vacanţelor de vară” petrecute la munte (agrișele sunt un excelent
tonic-aperitiv, dar și un bun digestiv). În practica medicinală curentă, agrișele sunt
utilizate datorită calităţilor lor laxative și depurative. Au efecte, de asemenea, și în
suferinţele reumatice, în gută, în afecţiunile cardiace. Totodată, sunt un bun regulator
al activităţii digestive și hepatice, precum și un diuretic natural și eficient. Agrișele sunt
recomandate, cu încredere, și în curele de slăbire.
Denumiri populare: măturică, vineţea, floarea paiului, floarea grâului, tătăișă
vânătă, iarba frigurilor.
Prezentare. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de
până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate,
tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii
se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe –
mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot
închide seara și deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu
și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și însorite, chiar și atunci când
condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit,
de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi
utilizată și planta întreagă.
Substanţe active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.
Întrebuinţări. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile
oculare, adică în conjunctivite, în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele
se folosesc și ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, și împotriva diareii, a
reumatismului, a afecţiunilor renale sau ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele
poate readuce și pofta de mâncare.
Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele acţionează pe trei
direcţii: calmant, diuretic, astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se
potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale.
În mod obișnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de inflamaţiile
ochilor.
Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la
cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au
un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda
sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme,
în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire –
de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și, mai nou, coaja sau
ramurile arbuștilor tineri. Importanţi în terapie sunt și mâţișorii de alun. Din părţile cu
valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier,
cupru, vitaminele A și B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei
compoziţii de excepţie, puternic nutritive și cu valoare energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei
hemolitice, în timp ce extractul de frunze și coji sau de ramuri tinere este considerat
eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţișorii) pot fi utilizate
în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci și în menţinerea
unei stări generale bune. În mod obișnuit, alunele sunt asimilate repede și aproape în
totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă
au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă și prin puterea sa depurativă (de curăţire
a organismului), precum și ca fortifiant.
Albăstrelele
vânătă, iarba frigurilor.
Prezentare. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de
până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate,
tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii
se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe –
mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot
închide seara și deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu
și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și însorite, chiar și atunci când
condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit,
de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi
utilizată și planta întreagă.
Substanţe active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.
Întrebuinţări. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile
oculare, adică în conjunctivite, în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele
se folosesc și ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, și împotriva diareii, a
reumatismului, a afecţiunilor renale sau ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele
poate readuce și pofta de mâncare.
Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele acţionează pe trei
direcţii: calmant, diuretic, astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se
potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale.
În mod obișnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de inflamaţiile
ochilor.
Alunul
Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la
cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au
un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda
sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme,
în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire –
de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și, mai nou, coaja sau
ramurile arbuștilor tineri. Importanţi în terapie sunt și mâţișorii de alun. Din părţile cu
valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier,
cupru, vitaminele A și B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei
compoziţii de excepţie, puternic nutritive și cu valoare energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei
hemolitice, în timp ce extractul de frunze și coji sau de ramuri tinere este considerat
eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţișorii) pot fi utilizate
în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci și în menţinerea
unei stări generale bune. În mod obișnuit, alunele sunt asimilate repede și aproape în
totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă
au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă și prin puterea sa depurativă (de curăţire
a organismului), precum și ca fortifiant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu